Treceți la conținutul principal

Nadina pe moarte


Nadin se aseză pe fotliu alb și incomod de moale, pentru cineva aflat prima oară în antreul unui cabinet psihologic, fata era destul de calmă, totala lipsă de anxietate se datora nervilor tociții bine timp de 19 ani. Nadin considera sincer că e ultima persoană care ar avea nevoie de orice fel de ajutor ”Știu că-s nebună, dar m-am împăcat cu ideea.” 



Din păcate părinții ei nu gustau bine umorul negru, care era de fapt unicul lucru de care suferea fata lor. După ce găsiră scrisoarea aia mototolită în hanoracul vechi, o menajau până la absurd și fata chiar regreta că scrisorea nărăvașă nu fusese descoperită mai devreme.
La birou secretara obeză ce-și ascundea fața după o pereche imensă de ochelari cu rama neagră, anunță cu o voce pițigăiată.
-Domnișoara Nadina Popa, sunteți așteptată. Indică cu mâna spre ușa albă din dreapta fetei. Nadin se sculă și intră, cabinetul interior arăta și mai albicios decât antreul, podeau era acoperită cu un covor imens de un alb imaculat iar la masă de un bej pal se află o doamnă de vârstă mijlocie dar care își păstrase o înfățișare tânără și blândă. Femeia se sculă din fotoliu și întinse mâna spre Nadin.
-Doctor Emilia Pascal, tu trebuie să fii Nadina, nu?
-Da, răspunse fata în timp ce studia diplomele doctorului înșiarate pe pereți.
-Te rog i-a loc, indică doctorul spre fotoliu alb bineînțeles pe care Nadin se culcă obedientă. Fără să o lase pe doctor să înceapă spuse.
-Destul de deprimant.
-Scuze ce? Întrebă doctorița confuză nici nu reuși să se așeze la birou.
-Prea mult alb, nu știu de ce dar pare deprimant, poate că obseșește ochii de aia, într-un fel însă pare lipsit de personalitate, sau mai bine zis originalitate, da! Originaliatate, asta-i cuvântul potrivit. V-ați instalat de curând? Doamna Pascal rămase mută la afiramațile fetei, rămase cu creionul în mână pierdută pe un moment.
-Da, ai perfectă dreptate, încă lucrăm la amenajare. Ei, bine Nadina dar nu pentru asta te aflii aici.
-Da, scrisoarea sau era mai curând un bilet, detalii... oftă fata.
-Exact, spune-mi te rog mai mult despre asta, de ce o fată tânără și frumoasă ca dumneta ar putea scrie o scrisoare cu... un astfel de conținut?
-Adică o scrisoare de adio? Doctorița nu era obișnuită să fie luată la întrebări însă hotărî să joace jocul fetei.
-Da, scrisoare în cauză, poți să-mi spui te rog motivele care te-au determinat să ai astfel de gânduri subre? Pe fată o amuză dialogul și cuvintele fandosite așa că continua și ea în aceeași manieră.
-Ultima răbufnire a adolescenței cu siguranță, scrisoarea datează de mai bine de jumătate de an, și ceva lucruri sau schimbat de atunci.
-Deci acum jumătate de an, te gândeai la posibilitatea de a te sinucide.
-O da, eram practic îndrăgostită de acest gând. Zi si noapte visam momentul morții mele de parcă era un iubit. Nadin povestea asta cu un zâmbet sumar pe față, istoria clar o amuză. Grimasa fetei dar și tonul folosit o îngrijora pe doctoriță, care credea că iarăși va avea de a face cu o tânără depresivă și complexată din diverse motive.
-Care fost cauza principală... catalizatorul acesetei stări?
-Nu știu. Răspunse sincer fata. Cred că ar trebui să vă povestesc de la început, să zic așa și atunci poate voi știi ce era în capul meu.
-E bine așa, te rog începe!
Mulțumită de sine, Nadin care avea puțin chef de vorbă se relaxă pe deplin și începu să istorisească.
-Era dimneață de martie, când m-am trezit singură acasă, vremea era oribilă, zăpada se topea formând o substanță murdară și rece așa că nu aveam vreo doriță să părăsesc casa. M-am culacat la loc și bursc mi-a venit ideea de a muri. Ca și cum aș fi căutat un vers la finalul unei poezii și brusc l-aș fi găsit. În mod ciudat, nu am pus la îndoială nimic, era un gând hotărât și cunoscându-mă știam că îl voi duce la capăt. Noua mea idee în mod straniu mă înveseli, mă gândeam la toate lucrurile pe care le las în urmă și nu găseam nimic care să mă țină. Am plecat spre frigider și am scos de toate de acolo. Fiindcă tot muream trebuia să savurez și eu  micile plăceri, și nu avea sens să mai țin dieta aia teribilă. În timp ce mâncam deja a doua felie din tortul de cicolată, am început să mă gândesc la modul prin care mă voi sinucide, aș fi putut să iau cuțitul de cremă de lângă mine și să-mi tai venele, destul de simplu, dar sunt super sensibilă la durere și nu aș fi avut voință nici să mă zgârâii cu atât mai mult să fac o tăietură serioasă. Așa că trebuia să găsesc altceva, ”până la urmă sunt atâtea moduri prin care poți să mori”, mi-am zis eu și mi-am continuat masa. Fiind o persoană rațională, am început cercetarea, pe net desigur. Câte tâmpenii poți găsi acolo, incredibil! Deci am dat peste sute site-uri de sfaturi care mă tot îndemnau să trăiesc. Nimic util, știu. Eram deja obosită de căutat m-am întors la televizor și în timp ce mâncam o rață întreagă mă uitam la o telenovelă românească din care nu pricepeam mare lucru. Așa se petrecuse prima mea zi, eram prea leneșă să mă ucid atunci, cred...
A doua zi iarși m-am trezit cu gândul în cap, zic eu parcă eram îndrăgostită. Nadin râse.
M-am hotărât să fac totul ca la carte, adică cu cap, sunt puțin obsedată de ordine desăvârșită și mi se părea absolut necesar să mor spectaculos. Nu stiu de ce, poate era vină telenovela de prost gust, dar capul meu era plin de idei dramatice. Mi se părea o idee genială să fac din moartea mea o tragedie, să se vorbească despre asta mult timp, fără motiv, știu. M-am gândit să încep cu scrisoarea de adio. Am început să fac ciorne, dar prima ciornă cât de cât decentă mi se părea prea siropoasă, și dea dreptul enervantă. Așa că am scris una mai răutacioasă în care mi-am permis să-i trimit pe toți, de la profa care nu mă lasa să colorez soarele verde în clasa unu pâna la ultimul iubit care mi-a frânt inima, sau cam așa ceva. Mă declaram atee, ca să-mi enervez toți prietenii baptiștii, ciudat lucru am de ăștea cu duimul... hmm.
Mă rog, ciorna era teribil de răutacioasă și m-am gândit că am cam exagerat, ei bine în următoarele zile am scris una care să fie în mod egal răutăcioasă și siropoasă. Pot afirma cu toata modestia că mă pricep la așa ceva, dar cam greu să pui așa chestie în CV. Nadin râse, verifică telefonul, fără să observe expresia tot mai confuză de pe chipul doctoriței.
Așa a trecut prima mea săptămână, m-am tot chinuit cu biletul ala, din cauza cui vă obosesc cu povestea asta tâmpită.
Ei bine, bilet aveam ambiție, îmi rămânea doar metoda, trebuia să fie rapidă și fără durere, asta clar, dar timpul trecea și nu mă puteam hotărî. Puteam să mă arunc de la fereastra dar cum locuiam la al treilea șansele ca să mor erau mici, dacă mă urcam mai sus ajungeam jos ca o piftie. Iar eu aveam pretenția să ajung în cosciug frumoasă, habar n-am de ce. M-am gândit la diferite tâmpenii, să fac supradoză, dar cum puteam dispune numai de vitamine, versiunea căzu pe loc, dacă mă înecam era să mă tranform într-un burete și iarși nu merge, să o imit pe Anna Karenina, nu mergea, gara de trenuri era departe și iarsă ajungeam o piftie. Vai câte mi-a venit prin cap! Puteam să mă electrocutez cu un feon și cada cu apă, dar nu știu din ce motive am renunțat la idee, cu toate că... În fine ce mai rămânea să mă spânzur iarși ajungeam un cadavru hidos, eu și pretențiile mele. La un moment dat m-am gândit chiar să îmi donez organele, deci să imit un accident , dar apoi mă gândeam la nefericitul șofer, era prea egoist din partea mea să abuzez de libertatea cuiva, mai știi, poate că omul mai avea și conștiiță.
Câte mi-au trecut prin cap tot nu m-am putut hotărî, chiar m-am gândit la un moment dat să angazez un killer, știți să mă omoare. Gândul mi s-a părut bizar și nerealizabil, de unde aș putea găsi un killer, printre pritenii mei baptiști? Puteam să nu mai mănânc, dar iubesc prea mult mâncarea și în acea lună am iubit-o așa de mult încât mi-a dat papucii, așa că după am slăbit fără să vreau, fiindcă nu mai suportam nici măcar să mă uit la mâncare, cu atât mai mult să mă hrănesc. Mă plictiseam de moarte, cum sesizați vorbesc la figurat, fiindcă moartea mea se încăpățâna să întârzie, așa am ajuns la două luni fără un plan stabil, dar cu dorința din ce în ce mai arzătoare. Mi-am împărtășit noul vis cu cel mai bun prieten dar acesta cunoscându-mă a râs. Și eu care speram ca după moarte măcar prin el să-mi asigur incinerarea, gândul să fiu consumată de gândaci mă îngrozea. În fine, parcă totul ieșea pe dos. Brusc eu o proaspătă absolvetă, care renunțase la toate planurile ei, cu o singură excepție bineînțeles, m-am trezit cu noi oportunități. În sfârșit slăbisem cât să încap în S, eram invitată la tot felul de petreceri, la care nu mă duceam. Totuși societatea se încăpățâna să socilizeze cu mine, așa am ajuns fără să mișc un deget cu un loc grantat la facultate. Lucru care mă înspăimânta, de aceea doream să pun planul în aplicare până la sfârșitul verii, nu aveam chef de învățat nu aveam chef de nimic. Într-un final, lumea a început să opserve că mă trasnformam într-un schelet umblător, din pricina lacunei de idei. Andrei... e cel mai bun prieten al meu, încă îl calfic așa, chiar dacă. Oh, da! Am uitat de partea asta! Îl știu pe Andrei de când mă știu pe mine, era ultima persoană cu care mă imaginam împreună, dar după o petrecere la care el mă obligase să vin ca să mă înviorez, lucrurile s-au schimbat...
Mă împăcasem cu ideea că probabil voi ajunge o bătrână cu zece pisici, fiindcă norocul meu în dragoste era atât de plat, că începusem să cred că universul sau soarta sau vreun zeu ceva, primește o plăcere constată să-și bată joc de mine. Cum primul meu iubit m-a înșelat cu vara mea, al doilea cu o prietenă iar cel de al treilea a înșelat-o pe iubita lui cu mine. Am capitulat!
Andrei însă a prins pe neprinsă veste un interes față de mine, și dacă cineva are cap să curteze o fată ăla e Andrei. S-a încăpățânat săracul mult timp cu mine, dar mie mi se părea o ipocrizie să schimb ceva în statusul meu de pe facebook, când mai bine de trei luni îmi plănuiam minuțios moartea, iar se renuț la sinucidere pentru un băiat mi se părea un gest de disperare, plus că îmi făcusem un fel de jurământ nu puteam să-l calc.
Or Universul într-adevăr își bătea joc de planurile mele, oferidu-mi acum tot ce o fată ar putea visa, de la un job perfect, școală, băiat, fiecare bineînțeles urmat de perfect. Viața mea devenea enervant de perfectă, și asta mă convingea și mai tare că trebuie să pun în aplicare planul. Mă gândeam că chiar mă sinucid fără motiv, dar totuși mă încăpățânam să mor. Nu puteam renuț cu una cu două la pasiunea mea, dar tot, planul nefinisat, din lene în mare parte mă împedica.
Ciudat lucru... M-am trezit într-o dimineață de iulie cu o ciudată poftă de viață la fel de arzătoare poate chiar mai ceva ca pofta mea de a murii. Am deschis iar frigiderul și am dat buzana în el, apoi portofelul și am dat buzana la toate distracțile posibile pe care altă dată fie din frică fie lene nu le făceam. Am început cu skydiving, motocross și alte chestii a naibii de scumpe dar care meritau pe deplin. Deci, astfel într-o lună m-am încumetat să chetuii vreo 2000 de euro pe sporturi extreme, boarfe și mărunțișuri de care nu aveam neapărată nevoie, dar pe care totuși le-am posedat spre sadisfacția mea. L-am luat într-un final și pe Andrei, cred că îmi lipsea și deja nu mai conta pentru mine în ce calitate se află alături, important era să fie lângă. Am realiazat între timp cât de colorată e viața, câte forme și nuanțe poate lua, moarte o fi atrăgătoare prin mister, dar e totuși finalul unei aventuri, poate nu perfecte dar cu siguranță interesante. Cred că așa m-am autotratat, îmi i-au liberatatea să folosesc termenul. Finaliză Nadin zâmbind. Doctorița avea aceeași expresie tâmpă, nu notase nimic nu înțelegea pacienta și simțea cum diploma de licență atâtrna greu în spatele ei pe peretele de un alb imaculat.
-Voi avea nevoie de detalii. Spune într-un final Emilia Pascal.
-Sigur, pe data viitoare. Chiar mă simt mai bine, cred că până la urmă funcționează chestia asta, terapia. E așa fancy că fac terapie. O vă rog să mă iertați tot vorbesc, cred că sunteți așteptată de alt cineva, oricum trebuie să plec. Se sculă Nadin și se întinse ca o pisică, pentru ultima oara își luase rămas bun. În drum spre casă deoarece gâtul i se uscase cumpăra un suc. Între timp și psihologul avea nevoie de o băutură, dar de ceva mai tare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Moartea caprioarei de Nicolae Labis

Seceta a ucis orice boare de vant. Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt.  A rãmas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fantana namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri, Danseaza salbatice, satanice jocuri.  Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri, Si brazii mã zgarie, rai si uscati. Pornim amandoi vanatoarea de capre, Vanatoarea foametei în muntii Carpati. Setea mã naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa si grea.
Asteptam intr-un loc unde inca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scapata soarele, când va licari luna, Aici vor veni sã s-adape Una cate una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers! Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca Mainile pline d…

Suge-o, Ramona!

Nu credeam că voi ajunge să citesc cartea asta vreodată, dar așa cum se întâmplă mereu și știți zicala "Nebănuite sunt căile Domnului." Acum 2-3 ani am ajuns blocată temporar  în București unde urma să fac o escală cu trenul, însă din pricina punctualității CFR-ului am ajuns sa pierd trenul și nevoită să aștept vreo două ore în gară pe următorul. Colindând netul am ajuns să citesc la un moment dat Suge-o, Ramona! Cum era în trend pe atunci, (dar e și acum) curioazitatea în echipă cu plictiseala a învins rațiunea și am citit și eu câteva capitole. Nu mi-au plăcut! Nu pot să spun că și cartea mi-a plăcut, acum că am terminat-o, dar mă rog era duminică și eu nu aveam ce face, și simțeam nevoia să citesc ceva lejer.
Ok, am câteva probleme cu cartea asta:
În primul rând autorul m-a preîntâmpinat încă de la început că nu are pretenția de a se numi un scriitor, dar dacă totuși a scris o cartea, a publicat-o și scoate bani de pe ea poate ar trebuii să revizioneze titlul. Și da, pri…

Ora vrajitoarelor

A trecut ceva timp de când n-am mai citit ceva de Anne Rice, acum câţiva ani, când i-am descoperit cărţile eram pur si simplu, total pasionată de lecturalor. Mă refer la seria "Cronicile vampirilor", unele cărţi din serie m-au marcat, şi puţine cărţi au avut acest efect asupra mea. "Interviu cu un vampir" şi "Vampirul Lestat" mi-au plăcut atât de mult încât şi astăzi din când în când le răsfoiesc şi de obicei după ce termin cartea renunţ să o recitesc, dar aceste două cărţi le-aş reciti cu păcere, însă am o memorie bună şi îmi amintesc ce se întâmplă acolo şi chiar dacă am uitat unele scene, pe parcurs mi le amintesc cu toate detaliile, şi eu nu pot să continui dacă ştiu ce va urma. Însă doar primele două volume din serie mi-au plăcut mult, deja parcă în coborâre deplină cărţile au început să-mi displacă. "Regina Damnaţilor" a fost ok, "Povestea Hoţului de trupuri" mi s-a părut punctul în care Lestat şi-a pierdut din farmec, de parcă …