Treceți la conținutul principal

Fata de zahar

Luni, dimineaţa... câteva secunde până sună alarma. Ea e trează, visează un somn impus. E partea favorită a nopții. E unicul lucru pe care îl poate controla, așa că savurează. Șase fix, sună alarma, în sfârșit... Mâna ei palidă se întinde instinctiv spre telefon, și oprește melodia. E liniște din nou, și ea stă încă în pat. Aici poate fi vulnerabilă, nimeni n-o vede... însă se scoală oricum. Aprinde lumina, asta îi rănește ochii, însă se forțează, ea poate să se forțeze. În fața oglinzii, părul ei e un dezastru, fața ei arată mai rău. Se spală cu apă rece însă nu o ajută. Se forțează din nou, ea poate.
Începe rutina de dimineață. Patul, și cafeaua... și cea mai bună parte machiajul. Cum fiecare mișcare a pensulei capătă încredere, ca un războinic ce se marchează cu vopsea pe fața înainte de luptă. Fiecare zi e o luptă.... Asta o face să ofteze. Alungă totul din cap, dacă va plânge de dimineață, nu-i de nici un folos să plângă de dimineață. Autocontroul e totul. Pune hainele pe ea, capătă încredere. Tot ce e în șifoner, e sexy totuși elegant și decent. Părăsește casa. Afară e frig și ceață, însă ea nu simte s-a obișnuit cu frigul. Merge încet, fără grabă, cunoaște drumul, l-ar putea traversa cu ochii închiși. Pe drum își vede reflexția într-un geam din cap până în picoare. Zâmbește, arată bine. E frumoasă, citește asta în fiecare reflexție din oglindă sau din priviri. E idolul propriei persoane... aproape patetic.
Universitatea e rece și acustică, pașii ei răsună. Și-a îmbrăcat masca, sau nu... În ultimul timp nu se mai obosește. Fiecare zâmbet e forțat. Merge și vorbește ca o mașină. Asta ea numește a fi lady. Îi place să fie așa. E asul ei de superioritate, știe asta și celanți tot știu. E rece acum. Abia de îi salută pe celanți, nu prea suportă. Îi păstrează totuși demnitatea, Simte privirele, mai puțin una. Sau poate e irațională. Cu siguranță e așa. Dopamina i-a blocat partea rațională a creierului. Se forțează să nu se gândească la asta dar nu poate. Începe ora. Dar asta nu o ajută, caută privirea, are nevoie de privirea aia. Se auto analizează. E atât de egoistă. Însă rămâne pe poziței, Calmă ca o piatră. Și aia ar arăta mai multe emoții. Ea e o lady, iar astea sunt slăbiciuni. Se termină ora. Au rămas niște scheme vagi. În pauză poate? Dar brusc o scânteie rațională o lovește. Nu. Aproape s-a împăcat cu ideea. E o minciună. Niciodată nu se va împăca. Ar fi plăcut să simtă o durere fizică, acea gaură din piept, poetic. Dar nu e nimic. Inhalează brusc parfumul din buclele ei mari negre. Băieții râd, fac glume. Ea nu-i aude. Își aduce aminte de cum arată. Atât de perfect. E unica pârghie de care se mai ține. E superficială. E incredibilă, fiindcă găsește defectele ei și le acceptă. Ele sunt ea, iar ea mereu a avut o relație bună cu propria persoană. Ea e dulce, cafeau amară... totuși o bea, fără motiv. O salută mulți. Are atâți prieteni, totuși de ce e singură? E vina ei. Ea știe. Acceptă adevărul și se împacă cu ideea. Totuși simte o durere în piept. Și-a impus-o. Poate să facă și asta. Doar asta îi mai aduce niște grimase pe față. E timpul să poarte masca. Undeva se va retrage acolo, va aștepta seara. Dușul și va spăla tot. Acum însă își pune masca. Zâmbește, forțat bineînțeles, însă nimeni nu observă. De ce s-ar deranja. De fapt e mai bine așa. Unica atenție de care are nevoie. Ori e atât de subtil plasată, ori nu există. Nu știe. Sau poate da. Nu acceptă să știe. E atât de dulce. Ar fi un diplomat iscusit. Cine poate falsifica zâmbete, când nu simte nimic? E aproape mândră de ea. Și pe o porțiune zâmbetul e adevărat. Însă se reîntoarce pe poziții. E fals. Gene false, unghii false, păr fals. Sunt peste tot. Se întreabă dacă mai vede cineva asta. Ea nu ar putea fi așa, masca ei trebuie spălată înainte de somn, fiindcă altfel nu poate dormi. Și doar somnul îi oferă liniște. E multă lume. Miros de țigară și cafea ieftină. Ar simți greață, dacă ar fi mâncat. Însă e indiferentă. Iarăși salută, oameni. Alți prieteni falși. Par toți fericiți să o vadă. Atât de falși. Dacă mâine ar disparea, oare cine ar observa? Aproape o tentează ideea, pentru a afla răspunsul. Afară plouă mărunt. Din nou. Cândva îi plăcea, când vedea lumea cu ochii unui artist. Acum ploaia pare rece și neprietenoasă. Dacă ar ieși afară, s-ar topi pur și simplu. Fiindcă ea e fata de zahăr. Dulce dar mai fragilă decât pare. Oftează. Oare toți sunt atât de nefericiți? Însă nu. E o lady. Își păstrează atitudinea. Dacă e rece... va fi rece și ea. S-a învățat. Când totul se termină. E contrariată. Ambiguu. Tot ce simte. Gândurile ei colidă, dar o parte a rămas acolo. Și chiar dacă zâmbește când e singură. Dansează sub melodiile ei preferate o parte din ea nu e acolo. Și nu va mai fi niciodată. Ea e fata de zahăr. E dulce. Dar ei niciodată nu i-a plăcut dulcele. Obeșește totuși. Patul o așteaptă rece. Ea e obișnuită. Adoarme repede, și doar atunci în visurile ei scurte, vagi și dese... trăiește.
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Peter Hale

Si fiindca continui sa ma uit la Teen Wolf, am dat peste cateva poze cu personajul meu preferat, Peter Hale, dupa el e Stiles si Derek, dar Peter aduce sarcasmul si putina rautate serialului si asta chiar il face interesant.






















Temă pentru acasă-recenzie

Am avut un conflict interior cu propria persoană să scriu sau nu recenzia la romanul dat, până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi am considerat că trebuie s-o fac.
Chiar dacă citesc cărţi fantasy, lucru pe care eu personal îl apreciez cel mai mult la una, este valabilitatea în raport cu lumea reală, şi modul în care sunt construite personajele. N-am putut găsi asta în "Tema pentru acasă", la ce laude am auzit despre ea, aveam aşteptări mari, însă e o care supra-apreciată. O încercare eşuată de a introduce o poveste de dragoste într-o perioadă istorică tragică. Ştiţi atitudinea mea faţă de îndrăgostiţi incurabili, dar de data asta chiar nu am dorit să mă leg de ei.
Primul capitol este impresionat şi înduioşător, însă cum începe acţiunea, tot farmecul se spulberă.
Cel mai mult m-a enervat personajele principale, mai ales Maria, oh aş avea multe să spun acestei fete.
Şi atenţie spoilers
Fată ce abia termină liceul, (îndrăgostită de profesorul ei de română), care e deportat un…

Ghidul autostopistului galactic

Nici nu mai știu de când m-am apucat de cartea asta. Cred că undeva la începutul lui ianuarie, dar cum aveam pe atunci sesiunea. Plus că cartea-i uriașă. Deci a fost destul de greu să mă lupt cu textul lung și încâlcit. Douglas Adams e un fel de Jonathan Swift al genului sci-fi. Nu poţi lua în serios cartea asta, dar e imposibil s-o ignori.
Sincer nu am crezut că o să-mi placă atât de mult, părea la început(de fapt și acum) un non-sens total.
Dacă la început, mai merge cum mai merge acțiunea cărții. Spre final, autorul rupe firul acținunii, îl încâlceste bine și-l aruncă peste cititor, să se descurece singur. De aia, am avut de câteva ori nevoia să recitesc pagini întregi pentru a înțelege, ce naiba se petrece. Adams e un trickster desăvârşit, lasă soarta unor personaje la voia întâmplării, parcă uitând de ele. De aceea pot doar face teorii ce s-a întâmplat cu ele. Așa puțin cartea m-a lăsat în ceață, lucrurile ce păreau deznodământul suprem al întregii cărți, și pe care parcă se baz…