Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2016

addicted to gym

Acum doi ani eram departe de a mă asocia cu aceste două cuvinte. Astăzi abia mă mai recunosc, prietenii mei de acasă cu siguranță n-ar putea. Eu, care căutam cele mai banale și originale motive să scap de mişcare, reuşind mai bine de cinci ani să stau pe o bancă în timpul orelor de sport, acum plătesc benevol să fac fitness. Paradox urăsc cu aceeaşi ardoare sportul, iar de sală nici nu mai vorbim... Totuși mă duc regulat de 4-6 ori pe săptămână și mereu îmi testez limitele.
Totul a început prin decembrie 2014, când din plictiseală și curiozitate m-am apucat de sală, după o febră musculară lungă, doar limita abonamentului m-a motivat. Și uite așa, sărind o lună, două, am început să fac sport. Poate că râde lumea de mine când îmi demonstrez mușchi, dar acestă definire ușoară mă face să merg mai departe. Nu se vede, dar eu abia mă abțin să nu plâng când trag de fiare, e un sentiment oribil, care însă este eclipsat de abdomenul meu plat cu care mă trezesc în fiecare dimineață. Și cred că…

Laleaua neagra

După ce am citit Contele de Monte Cristo, m-am îndrăgostit de Dumas, și acum că tot am găsit o carte de a lui pe acasă, am și adus-o cu mine la o plimbare spre Petroșani, ei bine nu a ajuns aici până nu am terminat-o undeva prin București. Mda... un lucru bun din călătoriile astea, măcar citesc.
Mi-a plăcut foarte mult, am regăsit stilul caracteristic al autorului. Iar personajele deși lipsite de complexitate și colorate strict alb-negru, au fost suportabile până la urmă. Din nou nu aveam idee ce reprezintă cartea și m-am pornit orbește să o citesc. Cum pentru mine esența personajelor într-o carte e totul, de data asta nu am reușit să găsesc nici unul care să-mi capete afecțiunea, i-am lăsat pe toți în friendzone cu simpatia mea rece. Dragostea dintre Roza și  Cornelius mi s-a părut forțată. Inteligența aparentă a Rozei a cam dispărut de la început la final, iar tatăl ei Gryphus, când părea simpatic și de treabă când măgar, când tiran, așa că cred el îi revine titlul de cel mai comple…

Alchimistul

Și o nouă recenzie! Cum n-am astâmpăr, și iar colind drumurile, trebuie să-mi petrec și eu timpul de la o stație la alta. Deci efectiv urăsc cititul în tren, dar cum n-am de ales, decât să mă holbez ore în șir la o floare de pe bancheta din față mai bine mă uit la o carte, logic. Îmi ador e-reader-ul, fiindcă, chiar dacă mă mai trădează din când în când,  murindu-i bateria, oricum adăpostește o sumedenie de cărți pe care eu încă trebuie să le citesc.
De data asta am dat de Alchimistul. Am tot auzit vorbindu-se despre cartea asta încă de când eram mică, însă nu m-a preocupat tare mult. Așa că fără să am idee despre ce merge vorba m-am apucat să o citesc, pe drum, unde n-am scăpare.
E destul de mică cartea și are o filozofie drăguță asupra vieții, personajele un pic romatizate, dar e ok. Însuși plot-ul e destul de intresant. Dar oricum acolo undeva a lipsit cireașa de pe tort. Da, o fi glazura delicioasă, decorul perfect, dar oricum ceva lipsește. E de fapt o carte bunicică, ca motivar…