Treceți la conținutul principal

Ingerul Mecanic

A trecut ceva timp de când nu am mai scris o recenzie aici și plus aș vrea să scriu despre Îngerul Mecanic, inainte să termin Daughter of Smoke & Bone, care e absolut fantastică.
Ei bine sesiunea a trecut, acum că am parte de o mini-vacanță bine meritată, m-am pus pe citit.
De fapt dacă nu mă înșel m-am apucat de cartea asta cam de vreo lună în urmă, dar din motive evidente nu am putut să o termin.
Nu m-a atras de loc cartea... În general am prevăzut ca nu-mi va plăcea, niciodată nu m-a prins nimic cei scris de Cassandra Clare, am abandonat cu ani în urmă seria Instrumente Mortale, după ce am citit primele două volume din serie. Atunci adolescentă fiind încă mai aveam o oarecare imunitate față de cărțile YA. M-am apucat de Dispozitive Infernale cu o oarecare fărâmă de speranță că e mai bună decât prima serie a autoarei. Într-adevăr, e mai bună dar nici pe departe waw! este supra-supraapreciată. Am spus-o de o mie de ori pentru mine cel mai important într-o carte sunt personajele, fie cartea cum n-a fi dacă în ea sunt 1-2 personaje bine scrise în care s-a investit, mereu va fi o carte bună.
 Aici nu am dat peste așa ceva, toate personajele sunt clișeice și previzibile, precum fata șpășăl și naivă, băiatul rău și neîțeles, băiatul bun dar cu un secret ascuns, fata răsfățată, villanul motivat de pierderea iubitei cu un plan absurd care nu va funcționa niciodată. Am senzația că autoarea a cules toate clișeele și le-a aruncat în carte. Nici plot-ul nu mi s-a părut interesant, acțiunea cam trasă de coadă și dialogurile forțate, nu am trăit în epoca victoriană, dar sunt sigur că oamenii nu vorbeau așa, Deși mi-a plăcut că se mai arunca câte o gogoașă ici colo cu back story-ul unor personaje, (la cea a lui Jem nu mă așteptam). În rest iarși clișee YA peste tot. Nu înțeleg de ce Clare îi face pe toți orfani, am observat asta și în Instrumente mortale, și dacă nu sunt orfani, părinții lor sunt ori incompetenți ori abuzivi, în orice caz copii se simt orfani. Mereu dau ochii peste cap când întâlnesc veșnicul clișeu de la Harry Potter încoace special orphan. Și mai este un lucru care m-a deranjat, cred că aici va fi o mică secțiune spoiler. Care-i treaba cu fratele care-și tradează sora și familia? Așa peste noapte, cazând victimă a propagandei villanului. Am întâlnit chestia asta și  Divergent, și cred că a devenit un tag deja YA cu care autorii speră să-și socheze cititorii, pe mine personal, astfel de plot twist-uri nu m-au șocat nciodată, având sentimente faterne foarte puternice, mai curând mă enervau. Aici a fost așa de evidentă tradarea încă de la început, băi ca să sugerezi o eventuală tradare, nu trebuie să scrii imediat cum introduci personajul tradătoar că e alcoolic, joacă cărți și e cam prost și egoist din fire, fiindcă la fel de bine poți face un semnal iluminatoriu cu o săgeată spre el pe care scrie future traidor.
Well, în concluzie, ajung să cred cu vârsta devin din ce în ce mai pretențioasă la cărți, și dacă cu vreo cinci ani în urmă aș fi citit și următoarele două volume, acum abandonez seria fără remușcări. Cărți sunt multe de citit iar eu am o singură viață.
PS. Și încă ceva... Cei cu toate prescurtările numelor, în toate cărțile lui Clare, aproape toate personajele și în general în YA. Asta o fi tot o probelema de a mea personală, că nu-mi place forma scurtă a numelor. De exmplu numele meu are chiar 8 litere totuși sunt foarte puține persoane care îl scurtează la patru, și cele care o fac cu siguranță nu se numără printre prietenii mei apropiați. Mă rog asta nu-i decât o altă ciudățenie de a mea.
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sabia de sticla

Acum aproximativ doi ani am descoperit Red Queen, atunci nu i-am dat o recenzie tocmai pozitivă, cartea era slăbuță, cu personaje lipsite de culoare, plot ridicol și prea multă special teen dramă. Având acum 22 de ani, un job stabil, și aproape o facultate în spate, mă cam irită acest gen.


Unicul lucru care mi-a plăcut la Red Queen fusese coperta și gata, deci nu credeam că voi ajunge să citesc sequel-ul. Însă nu stiu cum am ajuns să pun mâna pe Sabia de Sticlă. Vai nu mă așteptam la asta! Cartea e chiar bună! Se vede că autoarea a depus ceva mai mult efort de data asta, descrierea e mai amplă, personajele mai prind ceva trăsături și plot-ul parca are sens. Desi nu sunt fana cărților dispotice, in care adolescenții speciali lupta cu o formă de guvernământ. Totuși trebuie să-i dau credit autoarei că nu s-a sfiit să-și păteze mâniile. Se întâmplă o groază de lucruri îngrozitoare nu doar în poveste și cu personajele. Nu există o graniță clară dinre bine și rău iar cei ce se vreau cavale…

Deci cum e vărsătorul?

Vărsător - asta sunt eu, conform unor reguli de nu-ştiu-cine scrise, fiindcă m-am născut într-un anumită perioadă de timp, şi tot conform acestor reguli alţi oamenii născuţi în aceeşi perioadă de timp au zile şi veţi identice cu a mele, mai mult avem şi o personalitate comună. Bineînţeles că dacă stai să priveşti lucrurile ca mine, pragmatic şi raţional, horoscopul te va amuza. Personalitatea oamenilor depinde de factori genetici şi sociali, nicidecum nu depinde de data naşterii tale sau de poziţia stelelor.
Totuşi îmi place din când în când să citesc descriile personalităţii vărsătorului, şi chiar găsesc asemănări. Aici am găsit nişte articole interesante, dacă sunteţi altă zodie, apăsaţi pe această frază, la sursa directă a articolului.
P.S Am conturat părţile pe care cred mi se asociază :)

Cum să recunoşti un nativ din Vărsător?

Destinul Bufonului

Nici nu pot găsi cuvintele potrivite cu care să încep recenzia, abia am terminat epilogul la Destinul Bufonului și încă nu realizez asta. Și cum aș putea spune ceva suficient de bun ca să arate dragostea mea față de seria asta? Mă iubesc cu ea timp de 3 ani și uite că am ajuns la volumul șase și dragostea mea e la fel de puternică (e cea mai lunga relație pe care am avut-o vreodată).
Destinul Bufonului e ultima carte din Triologia Omul Aramiu și a 6 cel urmează pe FitzChivalry, care e unul dintre cele mai  interesante personaje despre care am citit vreodată.  De la ultima carte pe care am citit-o, am cam uitat unele lucruri dar Hobb are talentul de a aminti subtil cititorului ce s-a petrecut cu un volum în urmă, fără să plictisească cititorul. Dacă în volumul anterior nu au fost prea multă acțiune, deja aici suntem răsplătiți pe deplin. Cartea e foarte mare tradusă în română a fost împărțită în două volume fiecare având câte 500+ de pagini, deci un deliciu pentru mine. Dacă în Bufonu…