Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta poezie

In Memoriam Grigore Vieru

Pe lângă faptul că astăzi e ziua îndăgostiţilor şi ziua mea, ceea ce mă face cu adevărat mândră, că m-am născut pe 14 februarie, e că e şi ziua poetului meu preferat.
De mult visez să ajung în Chişinău pe 14 ca să depun flori la monumentul lui, dar acum m-am hotărât că îndată ce ajung în capitală, să trec pe acolo măcar pentru cinci minute. Grigore Vieru e un geniu care mă inspiră şi va continua s-o facă tot restul veţii mele.

Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestema unii, vreau să zic, La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.

Moartea caprioarei de Nicolae Labis

Seceta a ucis orice boare de vant. Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt.  A rãmas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fantana namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri, Danseaza salbatice, satanice jocuri.  Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri, Si brazii mã zgarie, rai si uscati. Pornim amandoi vanatoarea de capre, Vanatoarea foametei în muntii Carpati. Setea mã naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa si grea.
Asteptam intr-un loc unde inca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scapata soarele, când va licari luna, Aici vor veni sã s-adape Una cate una caprioarele.
Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.
Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers! Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca Mainile pline d…

A Poison Tree

I was angry with my friend: I told my wrath, my wrath did end. I was angry with my foe: I told it not, my wrath did grow.
And I watered it in fears, Night and morning with my tears; And I sunned it with smiles, And with soft deceitful wiles.
And it grew both day and night, Till it bore an apple bright. And my foe beheld it shine. And he knew that it was mine,
And into my garden stole When the night had veiled the pole; In the morning glad I see My foe outstretched beneath the tree